Am o senzatie al naibii de ciudata, noi intotdeauna sintem tineri, traditia e intotdeauna batrana si cele doua par doua capete de lume ce nu se mai ajung niciodata. Pe axa aparent infinita a timpului, doua momente despartite de 100 de ani sint perceptibile ca simultane; de cand avem poze, pot sa o vad pe strabunica mea copil fiind cu parintii ei; Inainte de Hristos si dupa Hr, la doua capete de 2000 de ani putem sa vedem 2 puncte mari aproape simultane ce incap intr-o carte; varsta umanitatii e modelul insasi, nu timpul, ci trupul.
Tot timpul framantarea intre a fost/este/va fi - ul nostru e una si aceeasi; e "programul inserat" intr-o fiinta umana imperfecta ce o impinge catre un oarecare inainte al transformarilor; dupa sus vine jos, dupa material vine spiritual, dupa fiinta vine nefiinta.
Cel care priveste se afla mereu la o distanta fata de ceea ce priveste, asa nu se va intalni clipa mea cu clipa ta. Si totusi bratul lung al vazului si auzului ne aduc trairii in sinele interior cele ce nu sintem noi; rasul tau imi aduce bucurie, plansul tau ma bucura ca exist.
Apoi nu stiu daca acelasi, a venit ingerul si mi-a spus:
"ocupa-te de sufletul tau si traieste-ti clipele pline de duhul celui viu, atunci nu trebuie sa te temi de ceea ce ramane in urma; ceea ce este devine fiinta si nu se mai duce"
