Acum petrecand doua zile scurte si concentrate m-am simtit doar turist. Am perceput localnicii bine asezati la casele lor, stabili si stapani pe ceea ce sint si fac.
Traseul propus era preponderent nou pentru mine, mai putin intrarea in zona muntoasa dinspre Manastirea Rameti catre Cheile Rametului. Trebuia sa-l parcurgem pe sus pe creasca numita Brana Caprelor. Curiozitatea si vitejia baieteasca ne-a atras catre adancul cheilor prin vale; parea a fi o proba de forta si echilibru pentru ca traseul de stanca veticala era corectat si inbunatatit de trepti din fier de 14 mm ancorate in stanca, pe care ne puteam sprijini. Cu rucsacii plini in spate realitatea a fost alta; nu ne-au ajutat aproape de loc decat la inceput acele ancore pentru ca apa era mare si cablurile ce urmau in interiorul cheilor sint distruse si ruginite, unora taindu-ne mainile destul de serios. Asadar am ajuns in apa pana la coapse si chiar peste iar traversarea de cc. 1-1,5 km s-a facut prin apa, prin albia cu curenti puternici iar pe alocuri pe bolovani.
Botezul fiind facut iar tema blogului nefiind aventurile de drumetie trec la continut la inteles. Am gasit lucrurile, oamenii la locul lor si pe mine nu m-am gasit surprins, trist, indignat. Fiind inceputul lunii mai toata vegetatia era in expansiune, pomii infloriti, trilurile pasarilor pline de speranta si vitalitate. Oare noua viata instalata de cu primavara sa fie motivul pacii, a lipsei de confruntare pe care o vedeam in exteriorul meu ?
Am revazut un personaj de care se povestea mult acum 10 ani in urma. Dupa vorbe era un pictor sihastru care fugea de lume si traia singur intr-o casa cumparata de la un localnic din neamul Petrut, abandonand astfel orasul pentru mare parte din an. Nu primea musafiri si nu cauta anturajul oamenilor. Acum am vorbit prima data cu el fata in fata ca l-am intalnit pe carare iar el ne-a chestionat despre intentiile noastre. De data asta insa din vorba in vorba rolul lui s-a schimbat din subiectul povestilor in povestitor si am aflat cateva lucruri despre cei care au mai ramas peacolo de cand n-am mai fost. Nu era pictor de meserie si nu mai picteaza. Are acum multe de facut in jurul casei pe care n-o poate lasa nepazita una din motive fiind un cioban din zona care mai vine pe nevazute iar ultima data i-a furat toporul in nici 5 minute cat a lipsit deacasa (partea asta trebuia redata cu putin zambet pe buze pt.ca intre timp ce spunea cate are de facut, el fiind un barbat subtirel si putin feminin in miscari, decojea gardul din crengi.. vechi de cand lumea). Ne-a indrumat cu caldura incotro s-o luam dar vroia si sa se asigure ca parasim zona si nu ramanem sa producem deranj si zgomot.
Prin satele Boteni, Moldoesti, Tecsesti ce ne-au fost pe traseu, am observat pastrandu-se o comuniune a oamenilor cu naturalul prin viata lor zilnica in jurul gospodariei. Contrar celor mai multe statistici si realitati pe care le putem observa daca calatorim catre sate-catune indepartate in care intalnim numai oameni batrani, aici am intalnit copii si oameni tineri, am auzit de scoala 1-4 chiar acolo in deal iar clasele 1-8 mai la vale. Resimt o mila fata de ei cand ma gandesc la izolarea si constrangerea pe care o au acolo dar simt si o bucurie ca au ramas, s-au adaptat sint sanatosi. Lipsa drumurilor si a accesului auto obliga la pastrarea traditiilor legate de cultivarea legumelor si fructelor, oierit, cresterea vitelor, utilizarea materialelor de constructii la care au acces in imediata lor apropiere.
Greul muncii si a vietii rurale, ba chiar extrapoland si a vietii in general, poate fi considerat ca o plata a pacatului originar la care sintem condamnati toti oamenii nascuti pe Terra. Izbavirea de orice forma a trudei pentru supravietuire va depinde de evolutia mentala, spirituala si tehnica in aceeasi masura dar care in secolul 21 al mileniului III DHR nu este iminenta. Chiar daca ar fi semne ce prevestesc o uniformizare a avutiilor lumii prin globalizare si prin angrenarea tuturor in munca si beneficii, mie imi pare un proces politic fortat si nu cum m-as astepta eu, un proces prin care datorita libertatii oamenilor de a alege, simtii, gandi, crede, ei sa devina mai buni, mai altruisti, mai pregatiti sa se ajute si sa traiasca unitar ca Umanitate. Dupa parerea mea raman, ca varianta sustenabila, microcomunitatile (sat-oras-regiune) in care oamenii (mai educati si evoluati) se cunosc se ajuta si in care ei nu pierd simtul realitatii de zi cu zi, si pastreaza legatura cu istoria, cu mostenirea traditionala culturala, cu constiinta rolului si scopului esential al fiintei de a exista in lumea creata dar de a aspira catre lumea necreata, superioara.
